Așa cum am văzut, în urma marilor migraţii
au luat naştere pe teritoriul Europei centrale şi de est numeroase state
medievale. Slavii au fost principalul popor migrator care a contribuit
substanţial la formarea acestor state medievale europene, din care amintim:
Polonia (secolul X), Moravia Mare (secolul IX), Cehia (secolul IX), statele
Iugoslve (secolele X-XI) şi principatele Vlahe (secolul XIV).
Desigur, elementul cel mai important care semnează „certificatul de naştere” a unei ţări de sine stătătoare este limba, motiv pentru care vom face referire, în cele ce urmează, la crearea şi evoluţia limbii române, contracarând ideea existenţei limbii române moştenite, prin lansarea pătimașă a argumentelor de susținere a priorității terestre absolute a României Dacice, acţiune care urmăreşte, de fapt, elaborarea Tezei de bătrân continent al Europei, imperioasă pregătirii Fiarei a 8-a Romană !! Orice om de cultură medie știe că „bătrânul” continent este Asia, urmat în istorie de Africa, Europa fiind „bătrână” doar prin Grecia ! În acest sens, nu e de mirare că Vaticanul, printr-un pigmeu – Micheal Ledwith, fost consilier al lui Ioan Paul al II-lea, susține că românii nu sunt de origine latină, ci latinii sunt de origine româno-dacică (sic!), aducând drept argument cercetările pe bază de ADN (!), care ar fi dovedit că „întâi au fost dacii și apoi romanii” !!
Desigur, nu mai surprinde pe nimeni cinismul unor asemenea ignoranți, care nu cunosc nici măcar noțiuni elementare de chimie și biochimie, inclusiv despre ADN, o substanță macromoleculară, complexă, care pentru a îndeplini rolul său genetic, este foarte reactivă și, implicit, degradabilă și biodegradabilă!!! A afirma că cercetarea fosilelor se poate face pe bază de ADN, este o absurditate și o cacealma, înghițită ușor de către toți neavizații, nu și de către specialiștii în domeniu. ADN-ul nu este o cenușă, un reziduu, cum consideră așa-zișii cercetători, ci este o substanță genetică, care dacă nu ar fi în primul rând (bio)reacativă, nu ar exista viață ! ADN-ul prelevat pentru probe în vederea analizelor se păstrează în mediu steril, la rece, pentru că în caz contrar se degradează iremediabil.
Metodele utilizate de către așa-zișii cercetători-arheologi prin determinarea ADN-ului diverselor fosile, nu sunt decât niște șabloane fabricate „la comandă”, ale căror rezultate aleatorii sunt adaptate astfel încât tot ce se afirmă dinainte, să pară perfect atestat. Şi nu este o surpriză iresponsabilitatea morală, pentru că tocmai acesta este scopul urmărit: combaterea Prezenţei Creatorului Unic.
Obsesia justificării etnice a teritoriului carpato-dunăreano-pontic prin strămoșii geto-daci (aborigenii, băștinașii acestui teritoriu) reprezintă principala preocupare a tuturor românilor, ajunși într-o stare euforică coroborată de o trufie greu de înțeles. Își justifică cumva Canada actuala prezenţă teritorială prin strămoșii canadieni existenți în partea superioară a continentului Nord-American? Îşi justifică Statele Unite ale Americii actuala prezenţă teritorială prin existenţa strămoşilor americani în partea centrală a aceluiaşi continent ? Față de cine și-au cucerit independenţa cele 13 colonii britanice de pe actualul teritoriu american? Faţă de Regatul unit al Marii Britanii! Mai are vreo pretenţie Marea Britanie asupra vechilor colonii britanice? Îşi justifică Australia şi ţările latino-americane existenţa teritorială prin aborigeni, awași, mayași, azteci? Atunci de ce trebuie să-şi justifice România prezenţa teritorială în spaţiul carpato-dunăreano-pontic??!! De ce e necesar să se facă de râs în faţa întregii lumi inventând tot felul de aberaţii despre protocronismul terestru al geto-dacilor, inclusiv prin intermediul unor lunatici de prin Germania, Anglia, Italia, Belgia, SUA și, bineînțeles, din România, care nu au nimic de a face cu istoria pământeană?
Istoria ne arată că nu există ţară pe Pământ care să fiinţeze exclusiv ca urmare a continuităţii strămoşeşti. Singura excepţie de la regulă o constituie Israelul, a cărui istorie a fost prezentată cu lux de amănunte cu altă ocazie. Pentru a atesta teoria, vom prezenta evoluţia istorică a statului Tunisian, începând cu statul de origine, Cartagina. Statul cartaginez a fost înfiinţat în secolele IX-VIII î.C. de către coloniştii fenicieni, stirpe din Kam, al doilea fiu al lui Noe. Dialectul vorbit al noului stat format, Kart Hadaşt, s-a numit limba punică, de origine semită. Forma de guvernământ a fost monarhia, urmată de republica oligarhică, în timpul căreia, Cartagina a devenit un imperiu maritim şi terestru, dar şi o însemnată comunitate creştină. Puternica influenţă grecească a făcut din Cartagina una din principalele civilizaţii ale antichităţii, ceea ce nu era deloc pe placul Romei antice, care şi-a urmat destinul de distrugere, prin cele trei războaie punice, în urma cărora, Cartagina a fost desfiinţată ca stat de jure şi de facto în anul 146 î.C., poporul cartaginez fiind nevoit să ia drumul pribegiei, devenind astfel diasporă, mulţi dintre locuitorii ei fiind vânduţi ca sclavi de către Fiara romană. Timp de peste o sută de ani, statul înfloritor, Cartagina, a devenit un teritoriu rămas în paragină, căpătând, fireşte, statut de provincie romană. Abia în timpul generalului de armată, Caius Iulius (care a pus bazele viitorului imperiu Roman), se elaborează proiectul de reconstruire a vechii cetăţi Cartagina, proiect realizat în timpul împăratului Octavianus Augustus, care colonizează noua cetate în anul 29 î.C. şi pe care o denumeşte Colonia Iulia Concordia Cartago. Astfel, „Noua Cartagină” devine în următorii ani al cincilea oraş al imperiului Roman, în care limba vorbită este, fireşte, limba latină vulgata.
Iată că istoria cartagineză s-a întrerupt pentru 175 ani (-146 ÷ +29), dar niciodată poporul feniciano-punic nu a mai revenit în vechile graniţe, pentru că a fost, ca diasporă, asimilat de alte popoare. Aşa cum se cunoaşte, noii locuitori ai teritoriului cartaginez, caracterizaţi de laşitate, după cum s-a întâmplat şi în cazul celor care au făcut Dacia provincie romană, au dat bir cu fugiţii la apariţia vandalilor, care pun stăpânire pe provincia romană a Cartaginei în anul 439 d.C., ulterior recucerită de bizantini până în anii 695-697, când vechea cetate a Cartaginei intră în stăpânire arabă, construindu-se alături şi o altă cetate – Tunis, devenită curând cel mai important centru islamic din Africa de nord.
Recapitulând pe scurt istoria Cartaginei, aceasta a fost la început o cetate, care a devenit apoi capitala unui imperiu comercial – maritim şi terestru, de origine kameză (hamită), vorbitor de limbă semită și care apoi este distrusă de Fiara romană și colonizată cu alte etnii (romanizate), pentru ca în final să devină un alt popor, o altă seminţie, o altă limbă, o altă structură etnică: 98 % arabi, 1,2 % berberi, 0,8 % alte etnii, şi o altă structură religioasă: 98 % islamici, 1 % creştini, 1 % evrei şi alte religii. S-a întors diaspora punică (cartagineză) pe vechile teritorii vreodată? Și dacă Tunisia, cu o discontinuitate socială teritorială de 175 de ani, nu pretinde că este continuatoarea Cartaginei, cu cât mai mult România, cu o discontinuitate socială de 1000 de ani, nu poate pretinde că este continuatoarea Daciei antice !!
România şi-a cucerit independenţa de stat în războiul antiotoman din 1877-1878, şi-a cucerit întregirea teritoriului în războiul antiungar din 1919, atât independenţa, cât şi întregirea teritoriului fiind recunoscute prin tratatele internaţionale din 13 iulie 1878, respectiv, 4 iunie 1920. Nu este nevoie să fie aduse nimănui argumente nici că românii sunt aici de 5.000.000 de ani, nici de 50.000 de ani, nici de 5.000 de ani. România este aici, se numeşte astfel din 1866 şi este stat naţional independent, în UE și atât!
De aceea, nu avem nici un motiv să nu relatăm istoria aşa cum este ea şi NU cum a fost trasată de „marele mentor” al neamului românesc, „geniul” Carpaţilor. Ne-am săturat să ne scăldăm în laude deşarte şi să uităm că pentru a avea o naţiune civilizată trebuie să gândim creativ şi să valorificăm cel mai de preţ capital din Univers: creierul uman! Din păcate, gândirea poporului român a fost şi este divergentă, conflictuală şi distructivă când scopul este plusvaloarea şi dezvoltarea armonioasă a ţării, şi este convergentă în scopuri distructive, mai ales când e vorba de relaţiile sociale naţionale şi internaţionale.
Ceea ce ar trebui să dea de gândit şi să constituie un mare semnal de alarmă, este situaţia lamentabilă a majorităţii românilor, aflaţi la limita subzistenţei şi chiar sub această limită, în condiţiile în care teritoriul carpato-dunăreano-pontic este cel mai bogat biotop uman: estuarul celui mai important fluviu european, ieşirea la Marea Neagră, prezenţa cursului inferior al Dunării, păduri, zone turistice, bazin hidrografic, câmpie, deal, podiş, munte, bogăţii minerale – petrol, sare, metale neferoase, cărbune, metale radioactive etc, etc.
O țară precum Kuwaitul a reușit să aibă unul din cele mai ridicate niveluri de dezvoltare din lume doar cu o singură bogăție!! Dar România cu atâtea bogății a reușit să aibă unul din cele mai scăzute niveluri de dezvoltare din Europa!!! De ce? Pentru că atunci când mintea începe să se întunece din cauza inundării trufiei, nici cel mai elementar lucru nu mai poate fi văzut, nici cel mai clar argument nu mai poate fi acceptat...
Cauza naturală a îmbrăţişării limbii cu caracter latin a fost cât se poate de logică, pentru că NUMAI cu acest argument a fost posibil ca cele două principate valahe, deseori incluse în imperiul Ţarist, să se elibereze de Slavi, precum Coloniile britanice americane de Marea Britanie. Nu este întâmplător că la curtea Munteniei, ca şi la curtea Moldovei, limba oficială era limba rusă şi nu este întâmplător că lexicul limbii Principatelor valahe unite a fost de structură kirilică (slavonă) până în anul 1862, când Muntenia a căpătat denumirea de Ţara Românească, pentru ca apoi, în 1866, Principatele unite să se numească România, țară aflată sub suzeranitate otomană.
Iată că pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic, brăzdat în lung şi în lat de diverse popoare migratoare: goți, huni, gepizi, avari, cumani, pecenegi, slavi, unguri, mongoli, tătari, turci etc, se cristalizează două seminţii de bază: slavă şi maghiară. Unele din ele au migrat spre vest, altele au fost asimilate de către maghiari, cum ar fi cumanii, altele au fost asimilate de slavi, care au format atât naţiuni catolice: cehi, polonezi, croaţi, cât şi ortodoxe: sârbi, bulgari, vlahi.
Dovada cea mai de necontestat privind cristalizarea etnică o constituie DENUMIRILE GEOGRAFICE (toponimile) DIN ZONA TERITORIALĂ CARPATO DUNĂREANĂ. Astfel, în regiunea Olteniei şi a Banatului, denumirile slavone sunt majoritare: Craiova (ţinut mărginit), Dolj (regiune de câmpie), Gorj (regiune de munte), Lipova, Orşova, Turnu Severin (cetatea de nord), Ciacova, dar şi în celelalte regiuni: Târgovişte, Dâmboviţa, Prahova, Snagov, Bucov, Moldova, Bucovina (Ţara fagilor), Bălgrad (Oraşul alb) şi multe, multe altele.
Un alt argument (categoric) al caracterului slav al zonei îl constituie îmbrăţişarea cultului ORTODOX. Aşa cum arătam mai sus, multe din ţările slave europene au devenit catolice, dar nici o ţară latină nu a devenit vreodată ortodoxă! Principatele valahe şi-au păstrat caracterul ortodox moştenit de la slavii care s-au instalat în estul Europei, inclusiv în ţinutul carpato-dunăreano-pontic. Chiar şi zeul Kraciun, sărbătorit la 25 decembrie, este preluat de la slavii migratori. Dacă mai punem la socoteală și faptul că pe teritoriul carpato-dunărean s-au format în evul mediu primele cnezate și voievodate, putem constata fără echivoc prezenţa esenţială a toponimiei slave în tot ţinutul moldo-vlah şi chiar în cel ardelean. Kнеаз (cneaz), cuvânt pur slavon, înseamnă prinţ, conducător, administrator teritorial, iar воевод (voievod), din aceeaşi limbă, înseamnă guvernator.
Un al argument peremptoriu îl constituie alfabetul şi fonetica limbii poporului actual al ţinutului carpato-dunărean. Astfel, alfabetul uzitat a fost cel slavon, iar alfabetul latin a început să fie utilizat abia după anul 1850, înlocuirea integrală a alfabetului slavon fiind decretată, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, abia în anul 1862. Alfabetul latin nu a putut fi preluat ca atare, fiind necesare numeroase litere (semne) suplimentare, care din alfabetul slavon nu ar fi lipsit: ц (ţ), ш (ş), э (ă), ы (î, â), ю (iu) я (ia), ё (eo), й (i scurt), ь (consoană înmuiată). Şi în timp ce primele patru litere nu le putem utiliza fără diacritice în scopul unei scrieri corecte, lipsa următoarelor cinci se resimte din plin în vorbirea corectă. Astfel, cuvintele terminate cu sunetul ia, le citim ca şi cum ar avea la sfârşit o literă (un semn) care să ofere acest sunet, dar care de fapt nu există. Exemplu: Ro-mâ-ni-a, Ma-ri-a! De asemenea, cuvântul menü nu-l putem citi corect din lipsa sunetului ю, fiind nevoiţi să-l pronunţăm menìu. Şi lipsa literei ё implică probleme în pronunţia cuvintelor masёr, boxёr etc. Şi în sfârşit, lipsa semnelor й şi ь duce la pronunțări ambigui la cuvintele terminate în i precedat de vocală și mai ales precedat de consoană, unde nu pronunțăm sunetul i ca în Bari, Napoli etc, ci ca un fel de i pierdut.
Structura lexicului românesc conţine puţine cuvinte latineşti, astfel încât dacă limba română ar fi nevoită să utilizeze numai aceste cuvinte, românii ar fi nevoiţi să vorbească prin semne, ca surdo-muţii! Lexicul românesc este (aşa cum vom vedea mai jos), în marea lui majoritate, de origine franceză!! Conjunctura preluării limbii vorbite de români a fost prezenţa celor doi împăraţi ai Europei, Napoleon I, care a pregătit terenul culturii şi limbii franceze, şi Napoleon al III-lea, care „a înfăptuit” răspândirea culturii şi limbii franceze la nivel european, între anii 1852-1870. Deci, limba română este limbă de origine latină, NU datorită dacilor şi nici romanilor, ci francezilor!!
Din dicţionarul de împrumuturi lexicale din limba franceză DILF: Cuvinte împrumutate din limba franceză, Editura Universitară Craiova 2009, putem constata că, practic, toate cuvintele existente în lexicul român sunt de proveniență franceză!! Deci, latinitatea limbii române nu are nici o legătură directă cu limba vorbită de români, ci doar o legătură indirectă, prin intermediul lexicului francez, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea! Ceea ce nu subliniază, însă, colectivul care a elaborat lucrarea (Adriana Costăchescu, Daniela Dincă, Ramona Dragoste), este faptul că marea majoritate a cuvintelor înscrise în dicţionar au, la rândul lor, obârşie grecească! Inclusiv fonetica franceză, în mare parte, este de inspiraţie grecească, exemplu: ou, citit u, ai, citit e etc...
Desigur, lansarea ideii de protocronism terestru al Daciei, în condiţiile prezentării disertaţiei de mai sus, referitoare la Sumer, Egypt, Hyndus, Grecia şi Israel, constituie efectul unei analize extrem de superficiale şi de simpliste, analiză lipsită de orice logică și de argumentație serioasă. Argumentul protoscrierii terestre prin invocarea celor 3 tăbliţe ceramice „găsite” la Tărtăria, un sat din judeţul Alba, localitate care, coincidenţă sau nu, înseamnă iad sau locuinţa Tartorului (Diavolului), este pueril și de-a dreptul ridicol. Din cele trei relicve ceramice, două sunt găurite și acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar; cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii...
Presupunând că începutul scrierii terestre a fost pe teritoriul Daciei (la Tărtăria), conform evoluției firești, în vremea sumeriană, scrierea dacică ar fi trebuit să fi fost superioară acesteia, pentru ca în vremea lui Burebista să fie chiar net superioară, asfel încât, opera dacică, mai veche decât cea romană (sic!), să fie cea mai avansată din lume ! Dar așa cum am văzut, Dacia nu ne-a lăsat nici un fel de moștenire de carte, precum ne-au lăsat Grecia și Roma, astfel încât întâietatea dacică la nivel planetar, avansată de diverse minți înfierbântate, rămâne doar un maxim istoric al prostiei umane și atât.
Nu există pe Terra limbi moștenite de la generaţiile străvechi, cu excepția statelor antice care și-au păstrat structura etnică până în zilele noastre: Israel, Grecia și unele state din Asia și Africa. Teza românească nu are nici o acoperire logică şi nici faptică, neexistând absolut nici o <moştenire de carte> antedacică şi dacică, care să constituie măcar model pentru actuala limbă română! Singurele argumente pe care se sprijină teza absurdă sunt diverse elemente tulburate, autodeclarate şi declarate savante, susținute de oamenii profani, bazate implicit pe numeroase falsuri, așa cum este și interpretarea Vioricăi Enachiuc din Codexul Otto Gyurk*
[*Filologa moldoveană, Viorica Enachiuc, „a descoperit” că între anii 1064 și 1101 s-a înființat statul centralizat vlah – Dacia, cu hotarele de la Nistru până la Tisa, sub conducerea domnitorului Vlad, după studiul ei în Codexul Otto Gyurk, existent în arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei, pe care l-a descifrat (!!) după o „muncă” de mai bine de 20 de ani și în care a găsit, în sfârșit, limba dacilor ! Față de întrebările naive pe care le pune savanta (de renume mondial!) pe marginea „epocalei” descoperiri, noi îi punem una singură: Dacă începând cu anul 1064 exista Noul Stat Dac între Tisa și Nistru, înseamnă că pe acest teritoriu nu a existat nici un stat Ungar în acele timpuri! În această situație, de ce Codexul Otto Gyurk aparținea Academiei maghiare și nu Academiei române ? Și de ce prima universitate maghiară datează din anul 1367, iar prima universitate română datează abia din anul 1860, adică cu aproape 500 de ani (!) mai târziu ? Și de ce capitala Ungariei este atestată documentar la anul 1148 (ca orașul Pesta), iar capitala României este atestată documentar (din ordin otoman!) abia în anul 1659 ? (Așa cum știm, în anul 1459, viitoarea capitală română a fost atestată documentar ca cetate de către Vlad Țepeș). Și întrebările pot continua la nesfârșit.]
Fiecare popor și-a creat pe parcursul istoriei o limbă, o administrație socială, pentru că totul, în materie, are un început, o origine. (Oare numai România nu trebuie să aibă propria origine ? Ea trebuie să provină neapărat dintr-o altă țară care să posede origine?)
Desigur, elementul cel mai important care semnează „certificatul de naştere” a unei ţări de sine stătătoare este limba, motiv pentru care vom face referire, în cele ce urmează, la crearea şi evoluţia limbii române, contracarând ideea existenţei limbii române moştenite, prin lansarea pătimașă a argumentelor de susținere a priorității terestre absolute a României Dacice, acţiune care urmăreşte, de fapt, elaborarea Tezei de bătrân continent al Europei, imperioasă pregătirii Fiarei a 8-a Romană !! Orice om de cultură medie știe că „bătrânul” continent este Asia, urmat în istorie de Africa, Europa fiind „bătrână” doar prin Grecia ! În acest sens, nu e de mirare că Vaticanul, printr-un pigmeu – Micheal Ledwith, fost consilier al lui Ioan Paul al II-lea, susține că românii nu sunt de origine latină, ci latinii sunt de origine româno-dacică (sic!), aducând drept argument cercetările pe bază de ADN (!), care ar fi dovedit că „întâi au fost dacii și apoi romanii” !!
Desigur, nu mai surprinde pe nimeni cinismul unor asemenea ignoranți, care nu cunosc nici măcar noțiuni elementare de chimie și biochimie, inclusiv despre ADN, o substanță macromoleculară, complexă, care pentru a îndeplini rolul său genetic, este foarte reactivă și, implicit, degradabilă și biodegradabilă!!! A afirma că cercetarea fosilelor se poate face pe bază de ADN, este o absurditate și o cacealma, înghițită ușor de către toți neavizații, nu și de către specialiștii în domeniu. ADN-ul nu este o cenușă, un reziduu, cum consideră așa-zișii cercetători, ci este o substanță genetică, care dacă nu ar fi în primul rând (bio)reacativă, nu ar exista viață ! ADN-ul prelevat pentru probe în vederea analizelor se păstrează în mediu steril, la rece, pentru că în caz contrar se degradează iremediabil.
Metodele utilizate de către așa-zișii cercetători-arheologi prin determinarea ADN-ului diverselor fosile, nu sunt decât niște șabloane fabricate „la comandă”, ale căror rezultate aleatorii sunt adaptate astfel încât tot ce se afirmă dinainte, să pară perfect atestat. Şi nu este o surpriză iresponsabilitatea morală, pentru că tocmai acesta este scopul urmărit: combaterea Prezenţei Creatorului Unic.
Obsesia justificării etnice a teritoriului carpato-dunăreano-pontic prin strămoșii geto-daci (aborigenii, băștinașii acestui teritoriu) reprezintă principala preocupare a tuturor românilor, ajunși într-o stare euforică coroborată de o trufie greu de înțeles. Își justifică cumva Canada actuala prezenţă teritorială prin strămoșii canadieni existenți în partea superioară a continentului Nord-American? Îşi justifică Statele Unite ale Americii actuala prezenţă teritorială prin existenţa strămoşilor americani în partea centrală a aceluiaşi continent ? Față de cine și-au cucerit independenţa cele 13 colonii britanice de pe actualul teritoriu american? Faţă de Regatul unit al Marii Britanii! Mai are vreo pretenţie Marea Britanie asupra vechilor colonii britanice? Îşi justifică Australia şi ţările latino-americane existenţa teritorială prin aborigeni, awași, mayași, azteci? Atunci de ce trebuie să-şi justifice România prezenţa teritorială în spaţiul carpato-dunăreano-pontic??!! De ce e necesar să se facă de râs în faţa întregii lumi inventând tot felul de aberaţii despre protocronismul terestru al geto-dacilor, inclusiv prin intermediul unor lunatici de prin Germania, Anglia, Italia, Belgia, SUA și, bineînțeles, din România, care nu au nimic de a face cu istoria pământeană?
Istoria ne arată că nu există ţară pe Pământ care să fiinţeze exclusiv ca urmare a continuităţii strămoşeşti. Singura excepţie de la regulă o constituie Israelul, a cărui istorie a fost prezentată cu lux de amănunte cu altă ocazie. Pentru a atesta teoria, vom prezenta evoluţia istorică a statului Tunisian, începând cu statul de origine, Cartagina. Statul cartaginez a fost înfiinţat în secolele IX-VIII î.C. de către coloniştii fenicieni, stirpe din Kam, al doilea fiu al lui Noe. Dialectul vorbit al noului stat format, Kart Hadaşt, s-a numit limba punică, de origine semită. Forma de guvernământ a fost monarhia, urmată de republica oligarhică, în timpul căreia, Cartagina a devenit un imperiu maritim şi terestru, dar şi o însemnată comunitate creştină. Puternica influenţă grecească a făcut din Cartagina una din principalele civilizaţii ale antichităţii, ceea ce nu era deloc pe placul Romei antice, care şi-a urmat destinul de distrugere, prin cele trei războaie punice, în urma cărora, Cartagina a fost desfiinţată ca stat de jure şi de facto în anul 146 î.C., poporul cartaginez fiind nevoit să ia drumul pribegiei, devenind astfel diasporă, mulţi dintre locuitorii ei fiind vânduţi ca sclavi de către Fiara romană. Timp de peste o sută de ani, statul înfloritor, Cartagina, a devenit un teritoriu rămas în paragină, căpătând, fireşte, statut de provincie romană. Abia în timpul generalului de armată, Caius Iulius (care a pus bazele viitorului imperiu Roman), se elaborează proiectul de reconstruire a vechii cetăţi Cartagina, proiect realizat în timpul împăratului Octavianus Augustus, care colonizează noua cetate în anul 29 î.C. şi pe care o denumeşte Colonia Iulia Concordia Cartago. Astfel, „Noua Cartagină” devine în următorii ani al cincilea oraş al imperiului Roman, în care limba vorbită este, fireşte, limba latină vulgata.
Iată că istoria cartagineză s-a întrerupt pentru 175 ani (-146 ÷ +29), dar niciodată poporul feniciano-punic nu a mai revenit în vechile graniţe, pentru că a fost, ca diasporă, asimilat de alte popoare. Aşa cum se cunoaşte, noii locuitori ai teritoriului cartaginez, caracterizaţi de laşitate, după cum s-a întâmplat şi în cazul celor care au făcut Dacia provincie romană, au dat bir cu fugiţii la apariţia vandalilor, care pun stăpânire pe provincia romană a Cartaginei în anul 439 d.C., ulterior recucerită de bizantini până în anii 695-697, când vechea cetate a Cartaginei intră în stăpânire arabă, construindu-se alături şi o altă cetate – Tunis, devenită curând cel mai important centru islamic din Africa de nord.
Recapitulând pe scurt istoria Cartaginei, aceasta a fost la început o cetate, care a devenit apoi capitala unui imperiu comercial – maritim şi terestru, de origine kameză (hamită), vorbitor de limbă semită și care apoi este distrusă de Fiara romană și colonizată cu alte etnii (romanizate), pentru ca în final să devină un alt popor, o altă seminţie, o altă limbă, o altă structură etnică: 98 % arabi, 1,2 % berberi, 0,8 % alte etnii, şi o altă structură religioasă: 98 % islamici, 1 % creştini, 1 % evrei şi alte religii. S-a întors diaspora punică (cartagineză) pe vechile teritorii vreodată? Și dacă Tunisia, cu o discontinuitate socială teritorială de 175 de ani, nu pretinde că este continuatoarea Cartaginei, cu cât mai mult România, cu o discontinuitate socială de 1000 de ani, nu poate pretinde că este continuatoarea Daciei antice !!
România şi-a cucerit independenţa de stat în războiul antiotoman din 1877-1878, şi-a cucerit întregirea teritoriului în războiul antiungar din 1919, atât independenţa, cât şi întregirea teritoriului fiind recunoscute prin tratatele internaţionale din 13 iulie 1878, respectiv, 4 iunie 1920. Nu este nevoie să fie aduse nimănui argumente nici că românii sunt aici de 5.000.000 de ani, nici de 50.000 de ani, nici de 5.000 de ani. România este aici, se numeşte astfel din 1866 şi este stat naţional independent, în UE și atât!
De aceea, nu avem nici un motiv să nu relatăm istoria aşa cum este ea şi NU cum a fost trasată de „marele mentor” al neamului românesc, „geniul” Carpaţilor. Ne-am săturat să ne scăldăm în laude deşarte şi să uităm că pentru a avea o naţiune civilizată trebuie să gândim creativ şi să valorificăm cel mai de preţ capital din Univers: creierul uman! Din păcate, gândirea poporului român a fost şi este divergentă, conflictuală şi distructivă când scopul este plusvaloarea şi dezvoltarea armonioasă a ţării, şi este convergentă în scopuri distructive, mai ales când e vorba de relaţiile sociale naţionale şi internaţionale.
Ceea ce ar trebui să dea de gândit şi să constituie un mare semnal de alarmă, este situaţia lamentabilă a majorităţii românilor, aflaţi la limita subzistenţei şi chiar sub această limită, în condiţiile în care teritoriul carpato-dunăreano-pontic este cel mai bogat biotop uman: estuarul celui mai important fluviu european, ieşirea la Marea Neagră, prezenţa cursului inferior al Dunării, păduri, zone turistice, bazin hidrografic, câmpie, deal, podiş, munte, bogăţii minerale – petrol, sare, metale neferoase, cărbune, metale radioactive etc, etc.
O țară precum Kuwaitul a reușit să aibă unul din cele mai ridicate niveluri de dezvoltare din lume doar cu o singură bogăție!! Dar România cu atâtea bogății a reușit să aibă unul din cele mai scăzute niveluri de dezvoltare din Europa!!! De ce? Pentru că atunci când mintea începe să se întunece din cauza inundării trufiei, nici cel mai elementar lucru nu mai poate fi văzut, nici cel mai clar argument nu mai poate fi acceptat...
Cauza naturală a îmbrăţişării limbii cu caracter latin a fost cât se poate de logică, pentru că NUMAI cu acest argument a fost posibil ca cele două principate valahe, deseori incluse în imperiul Ţarist, să se elibereze de Slavi, precum Coloniile britanice americane de Marea Britanie. Nu este întâmplător că la curtea Munteniei, ca şi la curtea Moldovei, limba oficială era limba rusă şi nu este întâmplător că lexicul limbii Principatelor valahe unite a fost de structură kirilică (slavonă) până în anul 1862, când Muntenia a căpătat denumirea de Ţara Românească, pentru ca apoi, în 1866, Principatele unite să se numească România, țară aflată sub suzeranitate otomană.
Iată că pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic, brăzdat în lung şi în lat de diverse popoare migratoare: goți, huni, gepizi, avari, cumani, pecenegi, slavi, unguri, mongoli, tătari, turci etc, se cristalizează două seminţii de bază: slavă şi maghiară. Unele din ele au migrat spre vest, altele au fost asimilate de către maghiari, cum ar fi cumanii, altele au fost asimilate de slavi, care au format atât naţiuni catolice: cehi, polonezi, croaţi, cât şi ortodoxe: sârbi, bulgari, vlahi.
Dovada cea mai de necontestat privind cristalizarea etnică o constituie DENUMIRILE GEOGRAFICE (toponimile) DIN ZONA TERITORIALĂ CARPATO DUNĂREANĂ. Astfel, în regiunea Olteniei şi a Banatului, denumirile slavone sunt majoritare: Craiova (ţinut mărginit), Dolj (regiune de câmpie), Gorj (regiune de munte), Lipova, Orşova, Turnu Severin (cetatea de nord), Ciacova, dar şi în celelalte regiuni: Târgovişte, Dâmboviţa, Prahova, Snagov, Bucov, Moldova, Bucovina (Ţara fagilor), Bălgrad (Oraşul alb) şi multe, multe altele.
Un alt argument (categoric) al caracterului slav al zonei îl constituie îmbrăţişarea cultului ORTODOX. Aşa cum arătam mai sus, multe din ţările slave europene au devenit catolice, dar nici o ţară latină nu a devenit vreodată ortodoxă! Principatele valahe şi-au păstrat caracterul ortodox moştenit de la slavii care s-au instalat în estul Europei, inclusiv în ţinutul carpato-dunăreano-pontic. Chiar şi zeul Kraciun, sărbătorit la 25 decembrie, este preluat de la slavii migratori. Dacă mai punem la socoteală și faptul că pe teritoriul carpato-dunărean s-au format în evul mediu primele cnezate și voievodate, putem constata fără echivoc prezenţa esenţială a toponimiei slave în tot ţinutul moldo-vlah şi chiar în cel ardelean. Kнеаз (cneaz), cuvânt pur slavon, înseamnă prinţ, conducător, administrator teritorial, iar воевод (voievod), din aceeaşi limbă, înseamnă guvernator.
Un al argument peremptoriu îl constituie alfabetul şi fonetica limbii poporului actual al ţinutului carpato-dunărean. Astfel, alfabetul uzitat a fost cel slavon, iar alfabetul latin a început să fie utilizat abia după anul 1850, înlocuirea integrală a alfabetului slavon fiind decretată, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, abia în anul 1862. Alfabetul latin nu a putut fi preluat ca atare, fiind necesare numeroase litere (semne) suplimentare, care din alfabetul slavon nu ar fi lipsit: ц (ţ), ш (ş), э (ă), ы (î, â), ю (iu) я (ia), ё (eo), й (i scurt), ь (consoană înmuiată). Şi în timp ce primele patru litere nu le putem utiliza fără diacritice în scopul unei scrieri corecte, lipsa următoarelor cinci se resimte din plin în vorbirea corectă. Astfel, cuvintele terminate cu sunetul ia, le citim ca şi cum ar avea la sfârşit o literă (un semn) care să ofere acest sunet, dar care de fapt nu există. Exemplu: Ro-mâ-ni-a, Ma-ri-a! De asemenea, cuvântul menü nu-l putem citi corect din lipsa sunetului ю, fiind nevoiţi să-l pronunţăm menìu. Şi lipsa literei ё implică probleme în pronunţia cuvintelor masёr, boxёr etc. Şi în sfârşit, lipsa semnelor й şi ь duce la pronunțări ambigui la cuvintele terminate în i precedat de vocală și mai ales precedat de consoană, unde nu pronunțăm sunetul i ca în Bari, Napoli etc, ci ca un fel de i pierdut.
Structura lexicului românesc conţine puţine cuvinte latineşti, astfel încât dacă limba română ar fi nevoită să utilizeze numai aceste cuvinte, românii ar fi nevoiţi să vorbească prin semne, ca surdo-muţii! Lexicul românesc este (aşa cum vom vedea mai jos), în marea lui majoritate, de origine franceză!! Conjunctura preluării limbii vorbite de români a fost prezenţa celor doi împăraţi ai Europei, Napoleon I, care a pregătit terenul culturii şi limbii franceze, şi Napoleon al III-lea, care „a înfăptuit” răspândirea culturii şi limbii franceze la nivel european, între anii 1852-1870. Deci, limba română este limbă de origine latină, NU datorită dacilor şi nici romanilor, ci francezilor!!
Din dicţionarul de împrumuturi lexicale din limba franceză DILF: Cuvinte împrumutate din limba franceză, Editura Universitară Craiova 2009, putem constata că, practic, toate cuvintele existente în lexicul român sunt de proveniență franceză!! Deci, latinitatea limbii române nu are nici o legătură directă cu limba vorbită de români, ci doar o legătură indirectă, prin intermediul lexicului francez, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea! Ceea ce nu subliniază, însă, colectivul care a elaborat lucrarea (Adriana Costăchescu, Daniela Dincă, Ramona Dragoste), este faptul că marea majoritate a cuvintelor înscrise în dicţionar au, la rândul lor, obârşie grecească! Inclusiv fonetica franceză, în mare parte, este de inspiraţie grecească, exemplu: ou, citit u, ai, citit e etc...
Desigur, lansarea ideii de protocronism terestru al Daciei, în condiţiile prezentării disertaţiei de mai sus, referitoare la Sumer, Egypt, Hyndus, Grecia şi Israel, constituie efectul unei analize extrem de superficiale şi de simpliste, analiză lipsită de orice logică și de argumentație serioasă. Argumentul protoscrierii terestre prin invocarea celor 3 tăbliţe ceramice „găsite” la Tărtăria, un sat din judeţul Alba, localitate care, coincidenţă sau nu, înseamnă iad sau locuinţa Tartorului (Diavolului), este pueril și de-a dreptul ridicol. Din cele trei relicve ceramice, două sunt găurite și acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar; cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii...
Presupunând că începutul scrierii terestre a fost pe teritoriul Daciei (la Tărtăria), conform evoluției firești, în vremea sumeriană, scrierea dacică ar fi trebuit să fi fost superioară acesteia, pentru ca în vremea lui Burebista să fie chiar net superioară, asfel încât, opera dacică, mai veche decât cea romană (sic!), să fie cea mai avansată din lume ! Dar așa cum am văzut, Dacia nu ne-a lăsat nici un fel de moștenire de carte, precum ne-au lăsat Grecia și Roma, astfel încât întâietatea dacică la nivel planetar, avansată de diverse minți înfierbântate, rămâne doar un maxim istoric al prostiei umane și atât.
Nu există pe Terra limbi moștenite de la generaţiile străvechi, cu excepția statelor antice care și-au păstrat structura etnică până în zilele noastre: Israel, Grecia și unele state din Asia și Africa. Teza românească nu are nici o acoperire logică şi nici faptică, neexistând absolut nici o <moştenire de carte> antedacică şi dacică, care să constituie măcar model pentru actuala limbă română! Singurele argumente pe care se sprijină teza absurdă sunt diverse elemente tulburate, autodeclarate şi declarate savante, susținute de oamenii profani, bazate implicit pe numeroase falsuri, așa cum este și interpretarea Vioricăi Enachiuc din Codexul Otto Gyurk*
[*Filologa moldoveană, Viorica Enachiuc, „a descoperit” că între anii 1064 și 1101 s-a înființat statul centralizat vlah – Dacia, cu hotarele de la Nistru până la Tisa, sub conducerea domnitorului Vlad, după studiul ei în Codexul Otto Gyurk, existent în arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei, pe care l-a descifrat (!!) după o „muncă” de mai bine de 20 de ani și în care a găsit, în sfârșit, limba dacilor ! Față de întrebările naive pe care le pune savanta (de renume mondial!) pe marginea „epocalei” descoperiri, noi îi punem una singură: Dacă începând cu anul 1064 exista Noul Stat Dac între Tisa și Nistru, înseamnă că pe acest teritoriu nu a existat nici un stat Ungar în acele timpuri! În această situație, de ce Codexul Otto Gyurk aparținea Academiei maghiare și nu Academiei române ? Și de ce prima universitate maghiară datează din anul 1367, iar prima universitate română datează abia din anul 1860, adică cu aproape 500 de ani (!) mai târziu ? Și de ce capitala Ungariei este atestată documentar la anul 1148 (ca orașul Pesta), iar capitala României este atestată documentar (din ordin otoman!) abia în anul 1659 ? (Așa cum știm, în anul 1459, viitoarea capitală română a fost atestată documentar ca cetate de către Vlad Țepeș). Și întrebările pot continua la nesfârșit.]
Fiecare popor și-a creat pe parcursul istoriei o limbă, o administrație socială, pentru că totul, în materie, are un început, o origine. (Oare numai România nu trebuie să aibă propria origine ? Ea trebuie să provină neapărat dintr-o altă țară care să posede origine?)
Cristalizarea
primelor elemente ale viitoarei limbi românești a început în secolul al XVII-lea, când
primii cronicari (letopisari) – Grigore Ureche (de origine poloneză, prin indigenatul
primit de tatăl său), Miron Costin, tot de origine poloneză, și Ion Neculce (de
origine rusă și greacă) au inițiat crearea unei limbi noi prin înlocuirea a numeroase cuvinte
slavone cu cuvinte latine, dându-le o formă, pe cât posibil, diferită. Baza
informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica
Poloniei a lui Joachim
Bielski și o cosmografie latină.
A urma traseul absurd de preluare a limbii străvechi a dacilor de către limba română, înseamnă a nesocoti activitatea laborioasă a adevăraţilor corifei prin care s-a întemeiat statul românesc şi mai ales limba română, şi a accepta fără discernământ unul din falsurile istorice din cele mai evidente.
În secolele XVII-XVIII se remarcă grecul Constantin Cantacuzino – în Valahia și rusul Dimitrie Cantemir – în Moldova. Apoi, Ion Budai Deleanu (1760-1820) aduce şi el contribuţii substanţiale la propăşirea limbii române, prin publicarea lucrărilor: Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae (Bazele gramaticale ale limbilor Romanice sau a așa-numitelor Valahe), în 1812 şi Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Liov 1818.
O nouă etapă în evoluţia limbii române, o constituie publicarea în 1836-1838, de către lingvistul german Friedrich Diez, a gramaticii limbilor romanice în trei volume, transformând caracterul slavon al limbii în caracter latin, coroborată cu elaborarea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda – Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s-au lucrat, apărut în 1825.
În concluzie, limbile se crează şi nu se moştenesc !! Acest adevăr nu necesită demonstraţie neapărat istorică, pentru că chiar sub ochii noştri se produc modificări lingvistice, din păcate, de această dată, nu în favoarea evoluţiei, ci a involuţiei limbii române. Iată o privire critică asupra acestor schimbări.
a) În ultimul timp, în virtutea debitărilor „savante” de corectări ale scrierii culte, tot mai des se utilizează forma: creează în loc de crează. Desigur, ştiinţa elementară despre lingvistică cere cunoaşterea pronunţiei în hiat (disilabic) şi în diftong (monosilabic). Dacă voi citi corect forma creează, aceasta va fi: cre-e-a-ză, ceea arată fără echivoc că forma este greşită, dar dacă voi citi ea în diftong: cre-ea-ză, se vede că introducerea artificială a unui e în cuvânt dă numai o aparentă corectitudine; corect este: crează (cre-a-ză), pentru că infinitivul verbului este a crea (cre-a) şi NU a creea (cre-e-a). Similitudinea lui a crea cu verbul a lucra, invocată de lingviștii contemporani, este o bagatelă, care arată mai degrabă impotența mentală a acestor schimbători decât calitatea academică. Nenumărate verbe, precum a aglutina, bura, conta, diminua, evalua, fora, gonfla, imuniza, jubila, loba, monta, para, săra, vota etc. se formează la indicativ prezent, persoana a III-a şi la singular imperativ prezent, introducând între terminaţia fiecărui verb şi litera precedentă, vocala e, urmată de silaba ză: cont/ea/ză, jubil/ea/ză, lob/ea/ză etc. Se observă că oricare din verbele citate, inclusiv a lucra, NU are litera e, aşa cum are verbul a crea, şi nici unul din acestea NU capătă (prin conjugare) decât o singură silabă în plus faţă de cuvântul de bază: con-tea-ză, ju-bi-lea-ză, lo-bea-ză. Să vedem câte silabe capătă în plus a crea prin inserarea unui e în cuvânt: cre-e-a-ză. Patru! Câte silabe are cuvântul de bază: cre-a? Două! Deci iniţiativa (dictatorială), în speţă în acest caz, a învăţământului românesc este cel puțin lipsită de temei.
b) Aglutinarea adjectivului pronominal negativ: niciun, nicio etc.
Această directivă dictatorială are drept rezultat generarea de confuzii şi nimic altceva. Un (o, unii, unele) este (totuşi) articol nehotărât, iar nici (cel aglutinat) este adverb! Este adevărat că cele două cuvinte grupate formează un adjectiv pronominal negativ. Dar să complicăm inutil gramatica de dragul aglutinării celor două cuvinte, este total lipsit de logică, pentru că nici se utilizează şi neaglutinat, chiar ca adverb, ne mai vorbind că nici drept conjuncţie se utilizează numai neaglutinat. Dacă mai punem la socoteală şi că toată literatura din 1953 şi până prin anii 2000 s-a scris cu cele două cuvinte neaglutinate, iar în prezent se impune scrierea aglutinată, se vădeşte clar că actuala iniţiativă lingvistică este și inutilă şi inadecvată, dar, probabil că s-a ţinut cont şi de faptul că textul Bibliei Cornilescu 1921, care stă la baza tuturor anomaliilor religioase româneşti, are în conţinut forma aglutinată a adjectivului pronominal negativ!! Nu este exclus, însă, ca în virtutea aglutinării să ne trezim că scriem infinitivul verbului astfel: amerge, ajudeca, aabera etc. și nu a merge, a judeca, a abera etc, cum scriem în prezent!
c) Impunerea literei â în locul literei î.
Şi această directivă nu face altceva decât să genereze complicaţii inutile în scrierea corectă. Ba mai mult, sunetul î (din i) se apropie de sunetul i, dar este departe de sunetul a. Exemple: strimt, pindar, birnă, piine, în contrast cu stramt, pandar, barnă, paine, total inadecvate ca pronunţie.
d) Exprimarea vulgară a unui viitor indefinit şi confuz: prin o să.
Utilizarea acestei forme este mai mult argotică. Noi, în limba română avem viitorul I (eu voi... verb la infinitiv) şi viitorul II (eu voi fi... verb la participiu). Forma viitorului cu o să este vulgarizarea formei: eu am să... verb la prezent, care prin convenție poate fi asimilat cu timpul viitor, pentru că o expresie de tipul eu am să desenez, poate fi înțeleasă și: eu am de desenat ! Când eram copil, reţin că am auzit exprimarea cu o să în anumite scrieri muncitoreşti, dar pe nimeni dintre oamenii culţi (şi chiar mai puţin culţi) nu i-am auzit utilizând această formă de viitor, aşa cum face majoritatea de astăzi!
e) Cu toate că nu s-a impus încă forma întro, întrun, întradevăr, totuşi în virtutea imboldului produs de nicio şi niciun, se utilizează deseori forma vulgară (fără cratimă). Cratima înlocuieşte de obicei o literă, în cazul de faţă litera u din prepoziţia întru, pe care o elidează și se utilizează când două cuvinte diferite se pronunţă într-unul.
f) Prepoziţia datorită este impusă în prezent spre a fi utilizată numai cu sens pozitiv, total nejustificat, deoarece datorită înseamnă, pur şi simplu, care se datorează, care are drept cauză şi nimic altceva.
g) În actualul limbaj al armatei se utilizează un cuvânt ce nu are nimic comun cu limba română şi anume: capabilitate, care nu este altceva decât forţarea exprimării însușirii de a fi capabil, adică apt, în condiţiile în care în limba română avem cuvântul capacitate! Pentru conformitate, consultați DEX-ul. Dacă vreţi neapărat inspiraţia engleză, vă propun să folosiţi şi următoarele exprimări: Eu vreau tu, Eu iubesc tu, pentru că aşa este în engleză: i need you, i love you!
h) Cuvântul ca (indiferent că e adverb, prepoziţie etc.) se utilizează în prezent, de către orice vorbitor, cu formula ca şi. De exemplu, în loc de Trifoiul este necesar ca nutreţ, se foloseşte o exprimare de tipul: Trifoiul este necesar ca şi nutreţ. Cuvântul ca este necesar pentru a indica destinaţia unui substantiv, pe când expresia ca şi este necesară exprimării asemănării destinaţiei dintre două substantive: trifoiul este un nutreţ la fel de bun ca şi lucerna. Singura situaţie de uzitare a formei ca oricum, este doar în cazul evitării cacofoniei.
i) În sfârșit, manifestarea degringoladei limbii române se remarcă și prin folosirea excesivă și generalizată a cuvântului poveste, respectiv a povesti. Nu mai este posibil să auzi cuvintele: relatare, descriere, expunere, discuţie, informaţie, întâmplare, disertaţie, eveniment, dramă, catastrofă. Totul este poveste!! Bieții Ispirescu, Creangă etc, ce timorați ar fi acum!...
Dar ceea ce ar fi trebuit să se abordeze, în scopul perfecţionării limbii româneşti, nu prezintă nici un interes din partea academicienilor şi a literaţilor în general. Iată câteva exemple în acest sens:
10 Se ştie că un combustibil (solid, lichid, gazos) aprins este însoţit de o flacără luminoasă, denumită şi flamă, reprezentând o stare de oxidare violentă. Acest material, capabil să ardă (adică să ia foc) este numit total greşit: inflamabil, ceea ce înseamnă: care nu ia foc, neflamabil. De ce materialele care pot lua foc nu se numesc flamabile şi materialele care nu ard nu se numesc inflamabile ? Din cauza leneviei lingviştilor „academici”.
20 O altă anomalie lingvistică o constituie superlativul absolut impus de către academicieni prin adverbul foarte. Culmea e că nu există calificativ de apreciere mai relativă decât foarte!! În orice hiperbolă, în orice exprimare exagerată, în orice apreciere subiectivă, în orice evaluare prezumtivă, adverbul foarte este nelipsit! Adevăratul superlativ absolut îl constituie, însă, cel mai – opinie cu care, fireşte, ateii nu sunt de acord, pe motiv că în alte sisteme (fizic determinate) există un alt cel mai. Să presupunem că aceştia au dreptate şi, în acest sens, dăm următorul exemplu banal. În cadrul unui sistem determinat fizic avem patru bile: una cu diametrul de 2 m, una cu diametrul de 5 m, una cu diametrul de 200 m, iar alta cu diametrul de 205 m. Să le apreciem. Conform teoriei false, dimensiunea de 200 m este apreciată cu calificativul de superlativ absolut: foarte mare (pentru că nu putem spune despre aceasta că e mai mare, întrucât cele de 2 şi respectiv de 5 m NU sunt mari!), iar cea de 205 m este apreciată cu calificativul de superlativ relativ: cel mai mare!! Cu toate că teoria este cel puţin bizară, ea este unanim acceptată. De ce? Foarte simplu! Dacă s-ar accepta teoria justă, logică, s-ar accepta şi Dumnezeul Unic! Dumnezei sunt pe toate drumurile. Sunt dumnezei mici, mari şi foarte mari. Conform teoriei (false), un Dumnezeu foarte mare reprezintă superlativul absolut! Iată cum falsul lansat devine pentru naivi şi superficiali adevăr, în antiteză cu Adevărul (absolut), Care Se identifică prin Cel mai Mare Dumnezeu – Dumnezeul Unic Absolut.
30 În actuala vorbire publică (la posturile de televiziune, de radio, în presa scrisă, în pieţe etc.) se îmbrăţişează tot mai mult grobianismul prin utilizarea uzuală a expresiilor de tipul: ce Dracu’, la Dracu’, du-te Dracului, al Dracului de bine, al Dracului de rău, pe toţi dracii etc. Mai mult, în orice expresie în argou, tradusă în româneşte din altă vorbire, în speţă din cea americană, este nelipsit acelaşi mentor – Dracul.
Este logic că dacă admitem efectul având cauză, nu putem pune efectul pe seama hazardului! Dacă limba şi poporul român are în conţinut pe drac-ul (pe care îl mai alintă şi naiba), e absolut normal ca motivul, cauza să-l constituie faptul că poporul român este stirpe romană (nu doar o ţară latină!) şi din acest motiv, cel invocat zi de zi este propriul dumnezeu: Fiara romană – denumită, alegoric, dracon, în româneşte drac. Din nefericire, însă, Dracon-ul este identificat cu Diavolul şi Satan! (Apocalipsa 12.9)...
Aşa cum ştim, dumnezeul răului (2 Corinteni 4.4) este denumit în Biblie: Diavolul (ho Diabolos) şi Satan (ho Satanas). În cartea Apocalipsa, care înseamnă: dezvăluire, destăinuire, revelare, apare şi informaţia despre păcatul originar şi despre autorul acestuia (Diavolul şi Satan), denumit aici şi: Draconul (ho Drakon) şi Şarpele cel vechi (ho ofis ho arhaios). Denumirea utilizată de către apostolul şi profetul Ioan este o pură alegorie, reprezentând Fiara de la sfârşitul vremurilor, cu şapte capete, zece coarne şi zece diademe, care, cum se ştie, este prezentarea alegorică a imperiului mondial condus de către Satan – descris în viziune cu acelaşi chip al Fiarei şi denumit ca atare: ho Drakon (în italiană – il Dragone, în engleză – the Dragon, în germană – der Drache, în rusă – Drakon etc).
Scriptura şi în special Apocalipsa ne prezintă această Fiară (a opta) ca fiind Imperiul roman refăcut (Apocalipsa 17.11) şi, coincidenţă sau nu, România este singura ţară latină care nu are nume propiu, utilizând pentru identificare statală doar un apendice al Romei !! Din acest motiv, nu este de mirare că poporul acestei ţări nu pronunţă în vorbirea curentă niciodată: Dumnezeul meu sau Domnul meu, fiind singurul popor care îl invocă, atât în scris, cât şi în vorbirea curentă, aproape exclusiv: pe Dracu’, ajungând până acolo încât orice text vulgar, orice injurie, orice onomatopee (!), traduse din engleză, americană, spaniolă etc. să aibă în conţinut pe dracu’!
A urma traseul absurd de preluare a limbii străvechi a dacilor de către limba română, înseamnă a nesocoti activitatea laborioasă a adevăraţilor corifei prin care s-a întemeiat statul românesc şi mai ales limba română, şi a accepta fără discernământ unul din falsurile istorice din cele mai evidente.
În secolele XVII-XVIII se remarcă grecul Constantin Cantacuzino – în Valahia și rusul Dimitrie Cantemir – în Moldova. Apoi, Ion Budai Deleanu (1760-1820) aduce şi el contribuţii substanţiale la propăşirea limbii române, prin publicarea lucrărilor: Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae (Bazele gramaticale ale limbilor Romanice sau a așa-numitelor Valahe), în 1812 şi Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Liov 1818.
O nouă etapă în evoluţia limbii române, o constituie publicarea în 1836-1838, de către lingvistul german Friedrich Diez, a gramaticii limbilor romanice în trei volume, transformând caracterul slavon al limbii în caracter latin, coroborată cu elaborarea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda – Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s-au lucrat, apărut în 1825.
În concluzie, limbile se crează şi nu se moştenesc !! Acest adevăr nu necesită demonstraţie neapărat istorică, pentru că chiar sub ochii noştri se produc modificări lingvistice, din păcate, de această dată, nu în favoarea evoluţiei, ci a involuţiei limbii române. Iată o privire critică asupra acestor schimbări.
a) În ultimul timp, în virtutea debitărilor „savante” de corectări ale scrierii culte, tot mai des se utilizează forma: creează în loc de crează. Desigur, ştiinţa elementară despre lingvistică cere cunoaşterea pronunţiei în hiat (disilabic) şi în diftong (monosilabic). Dacă voi citi corect forma creează, aceasta va fi: cre-e-a-ză, ceea arată fără echivoc că forma este greşită, dar dacă voi citi ea în diftong: cre-ea-ză, se vede că introducerea artificială a unui e în cuvânt dă numai o aparentă corectitudine; corect este: crează (cre-a-ză), pentru că infinitivul verbului este a crea (cre-a) şi NU a creea (cre-e-a). Similitudinea lui a crea cu verbul a lucra, invocată de lingviștii contemporani, este o bagatelă, care arată mai degrabă impotența mentală a acestor schimbători decât calitatea academică. Nenumărate verbe, precum a aglutina, bura, conta, diminua, evalua, fora, gonfla, imuniza, jubila, loba, monta, para, săra, vota etc. se formează la indicativ prezent, persoana a III-a şi la singular imperativ prezent, introducând între terminaţia fiecărui verb şi litera precedentă, vocala e, urmată de silaba ză: cont/ea/ză, jubil/ea/ză, lob/ea/ză etc. Se observă că oricare din verbele citate, inclusiv a lucra, NU are litera e, aşa cum are verbul a crea, şi nici unul din acestea NU capătă (prin conjugare) decât o singură silabă în plus faţă de cuvântul de bază: con-tea-ză, ju-bi-lea-ză, lo-bea-ză. Să vedem câte silabe capătă în plus a crea prin inserarea unui e în cuvânt: cre-e-a-ză. Patru! Câte silabe are cuvântul de bază: cre-a? Două! Deci iniţiativa (dictatorială), în speţă în acest caz, a învăţământului românesc este cel puțin lipsită de temei.
b) Aglutinarea adjectivului pronominal negativ: niciun, nicio etc.
Această directivă dictatorială are drept rezultat generarea de confuzii şi nimic altceva. Un (o, unii, unele) este (totuşi) articol nehotărât, iar nici (cel aglutinat) este adverb! Este adevărat că cele două cuvinte grupate formează un adjectiv pronominal negativ. Dar să complicăm inutil gramatica de dragul aglutinării celor două cuvinte, este total lipsit de logică, pentru că nici se utilizează şi neaglutinat, chiar ca adverb, ne mai vorbind că nici drept conjuncţie se utilizează numai neaglutinat. Dacă mai punem la socoteală şi că toată literatura din 1953 şi până prin anii 2000 s-a scris cu cele două cuvinte neaglutinate, iar în prezent se impune scrierea aglutinată, se vădeşte clar că actuala iniţiativă lingvistică este și inutilă şi inadecvată, dar, probabil că s-a ţinut cont şi de faptul că textul Bibliei Cornilescu 1921, care stă la baza tuturor anomaliilor religioase româneşti, are în conţinut forma aglutinată a adjectivului pronominal negativ!! Nu este exclus, însă, ca în virtutea aglutinării să ne trezim că scriem infinitivul verbului astfel: amerge, ajudeca, aabera etc. și nu a merge, a judeca, a abera etc, cum scriem în prezent!
c) Impunerea literei â în locul literei î.
Şi această directivă nu face altceva decât să genereze complicaţii inutile în scrierea corectă. Ba mai mult, sunetul î (din i) se apropie de sunetul i, dar este departe de sunetul a. Exemple: strimt, pindar, birnă, piine, în contrast cu stramt, pandar, barnă, paine, total inadecvate ca pronunţie.
d) Exprimarea vulgară a unui viitor indefinit şi confuz: prin o să.
Utilizarea acestei forme este mai mult argotică. Noi, în limba română avem viitorul I (eu voi... verb la infinitiv) şi viitorul II (eu voi fi... verb la participiu). Forma viitorului cu o să este vulgarizarea formei: eu am să... verb la prezent, care prin convenție poate fi asimilat cu timpul viitor, pentru că o expresie de tipul eu am să desenez, poate fi înțeleasă și: eu am de desenat ! Când eram copil, reţin că am auzit exprimarea cu o să în anumite scrieri muncitoreşti, dar pe nimeni dintre oamenii culţi (şi chiar mai puţin culţi) nu i-am auzit utilizând această formă de viitor, aşa cum face majoritatea de astăzi!
e) Cu toate că nu s-a impus încă forma întro, întrun, întradevăr, totuşi în virtutea imboldului produs de nicio şi niciun, se utilizează deseori forma vulgară (fără cratimă). Cratima înlocuieşte de obicei o literă, în cazul de faţă litera u din prepoziţia întru, pe care o elidează și se utilizează când două cuvinte diferite se pronunţă într-unul.
f) Prepoziţia datorită este impusă în prezent spre a fi utilizată numai cu sens pozitiv, total nejustificat, deoarece datorită înseamnă, pur şi simplu, care se datorează, care are drept cauză şi nimic altceva.
g) În actualul limbaj al armatei se utilizează un cuvânt ce nu are nimic comun cu limba română şi anume: capabilitate, care nu este altceva decât forţarea exprimării însușirii de a fi capabil, adică apt, în condiţiile în care în limba română avem cuvântul capacitate! Pentru conformitate, consultați DEX-ul. Dacă vreţi neapărat inspiraţia engleză, vă propun să folosiţi şi următoarele exprimări: Eu vreau tu, Eu iubesc tu, pentru că aşa este în engleză: i need you, i love you!
h) Cuvântul ca (indiferent că e adverb, prepoziţie etc.) se utilizează în prezent, de către orice vorbitor, cu formula ca şi. De exemplu, în loc de Trifoiul este necesar ca nutreţ, se foloseşte o exprimare de tipul: Trifoiul este necesar ca şi nutreţ. Cuvântul ca este necesar pentru a indica destinaţia unui substantiv, pe când expresia ca şi este necesară exprimării asemănării destinaţiei dintre două substantive: trifoiul este un nutreţ la fel de bun ca şi lucerna. Singura situaţie de uzitare a formei ca oricum, este doar în cazul evitării cacofoniei.
i) În sfârșit, manifestarea degringoladei limbii române se remarcă și prin folosirea excesivă și generalizată a cuvântului poveste, respectiv a povesti. Nu mai este posibil să auzi cuvintele: relatare, descriere, expunere, discuţie, informaţie, întâmplare, disertaţie, eveniment, dramă, catastrofă. Totul este poveste!! Bieții Ispirescu, Creangă etc, ce timorați ar fi acum!...
Dar ceea ce ar fi trebuit să se abordeze, în scopul perfecţionării limbii româneşti, nu prezintă nici un interes din partea academicienilor şi a literaţilor în general. Iată câteva exemple în acest sens:
10 Se ştie că un combustibil (solid, lichid, gazos) aprins este însoţit de o flacără luminoasă, denumită şi flamă, reprezentând o stare de oxidare violentă. Acest material, capabil să ardă (adică să ia foc) este numit total greşit: inflamabil, ceea ce înseamnă: care nu ia foc, neflamabil. De ce materialele care pot lua foc nu se numesc flamabile şi materialele care nu ard nu se numesc inflamabile ? Din cauza leneviei lingviştilor „academici”.
20 O altă anomalie lingvistică o constituie superlativul absolut impus de către academicieni prin adverbul foarte. Culmea e că nu există calificativ de apreciere mai relativă decât foarte!! În orice hiperbolă, în orice exprimare exagerată, în orice apreciere subiectivă, în orice evaluare prezumtivă, adverbul foarte este nelipsit! Adevăratul superlativ absolut îl constituie, însă, cel mai – opinie cu care, fireşte, ateii nu sunt de acord, pe motiv că în alte sisteme (fizic determinate) există un alt cel mai. Să presupunem că aceştia au dreptate şi, în acest sens, dăm următorul exemplu banal. În cadrul unui sistem determinat fizic avem patru bile: una cu diametrul de 2 m, una cu diametrul de 5 m, una cu diametrul de 200 m, iar alta cu diametrul de 205 m. Să le apreciem. Conform teoriei false, dimensiunea de 200 m este apreciată cu calificativul de superlativ absolut: foarte mare (pentru că nu putem spune despre aceasta că e mai mare, întrucât cele de 2 şi respectiv de 5 m NU sunt mari!), iar cea de 205 m este apreciată cu calificativul de superlativ relativ: cel mai mare!! Cu toate că teoria este cel puţin bizară, ea este unanim acceptată. De ce? Foarte simplu! Dacă s-ar accepta teoria justă, logică, s-ar accepta şi Dumnezeul Unic! Dumnezei sunt pe toate drumurile. Sunt dumnezei mici, mari şi foarte mari. Conform teoriei (false), un Dumnezeu foarte mare reprezintă superlativul absolut! Iată cum falsul lansat devine pentru naivi şi superficiali adevăr, în antiteză cu Adevărul (absolut), Care Se identifică prin Cel mai Mare Dumnezeu – Dumnezeul Unic Absolut.
30 În actuala vorbire publică (la posturile de televiziune, de radio, în presa scrisă, în pieţe etc.) se îmbrăţişează tot mai mult grobianismul prin utilizarea uzuală a expresiilor de tipul: ce Dracu’, la Dracu’, du-te Dracului, al Dracului de bine, al Dracului de rău, pe toţi dracii etc. Mai mult, în orice expresie în argou, tradusă în româneşte din altă vorbire, în speţă din cea americană, este nelipsit acelaşi mentor – Dracul.
Este logic că dacă admitem efectul având cauză, nu putem pune efectul pe seama hazardului! Dacă limba şi poporul român are în conţinut pe drac-ul (pe care îl mai alintă şi naiba), e absolut normal ca motivul, cauza să-l constituie faptul că poporul român este stirpe romană (nu doar o ţară latină!) şi din acest motiv, cel invocat zi de zi este propriul dumnezeu: Fiara romană – denumită, alegoric, dracon, în româneşte drac. Din nefericire, însă, Dracon-ul este identificat cu Diavolul şi Satan! (Apocalipsa 12.9)...
Aşa cum ştim, dumnezeul răului (2 Corinteni 4.4) este denumit în Biblie: Diavolul (ho Diabolos) şi Satan (ho Satanas). În cartea Apocalipsa, care înseamnă: dezvăluire, destăinuire, revelare, apare şi informaţia despre păcatul originar şi despre autorul acestuia (Diavolul şi Satan), denumit aici şi: Draconul (ho Drakon) şi Şarpele cel vechi (ho ofis ho arhaios). Denumirea utilizată de către apostolul şi profetul Ioan este o pură alegorie, reprezentând Fiara de la sfârşitul vremurilor, cu şapte capete, zece coarne şi zece diademe, care, cum se ştie, este prezentarea alegorică a imperiului mondial condus de către Satan – descris în viziune cu acelaşi chip al Fiarei şi denumit ca atare: ho Drakon (în italiană – il Dragone, în engleză – the Dragon, în germană – der Drache, în rusă – Drakon etc).
Scriptura şi în special Apocalipsa ne prezintă această Fiară (a opta) ca fiind Imperiul roman refăcut (Apocalipsa 17.11) şi, coincidenţă sau nu, România este singura ţară latină care nu are nume propiu, utilizând pentru identificare statală doar un apendice al Romei !! Din acest motiv, nu este de mirare că poporul acestei ţări nu pronunţă în vorbirea curentă niciodată: Dumnezeul meu sau Domnul meu, fiind singurul popor care îl invocă, atât în scris, cât şi în vorbirea curentă, aproape exclusiv: pe Dracu’, ajungând până acolo încât orice text vulgar, orice injurie, orice onomatopee (!), traduse din engleză, americană, spaniolă etc. să aibă în conţinut pe dracu’!
